Arhive pe categorii: NIMIC

Nor de fum, Lăsat în drum Vifor alb, Strigăt postum, Gând nebun Tunet slab Visul – scrum. Doar noaptea

Am să- ți descânt un vis Şi ți-l voii înveli În culorile toamnei. Să devină doar semn de întrebare Pentru tot ce nu a fost spus. Am început să scriu Despre răni adânci Ce nu lasă cuvintele Să străbată distanțe. … Continuă lectura →

Mă nasc umbră, din drumuri prăfuite, scriu adiere și nu aud ecoul. N-am învățat să cresc aripi pentru azi și mâine și cad în muțenie. Dacă aș fi un strigăt, tu ce ai fi?

  Poți retrăi doar altfel ceea ce ai trăit cândva intens și n-ai înțeles atunci și nu vei mai putea înțelege niciodată decât crâmpeie din ceea ce ai simțit. Ne rămâne doar strigătul ca un ecou inutil.    

Cinci trepte spre o altă devenire mereu în lumina pe care o faci tu să devină așa cum vrei. Cinci trepte spre infern și întuneric statornic și rapace devorator de suflet purtând neputința ca pe un blestem. Doare…

Sper că nu mi-ai iertat vreodată, că am luat surâsul tău ca pe un reper sacru și unic în drumul meu. E felul în care am decis eu să trăiesc… Metaforic…

Împrumută-mi, te rog, puțin din albastrul tău, măcar atât cât să-mi acopere strigătul deșert… Și nici măcar n-am să te rog să vii cum n-am făcut-o niciodată, fiindcă ți-ar fi prea ușor… Și azi!

Ce mai sunt nopțile? Zid crescând- prăvălit peste mine ca să înece strigătul ce nu înceta să se înalțe. Ce mai sunt cântecele? Drum sângerând din suflet cer spart în milioane de cioburi ce întretaie culorile reci. Ce mai sunt … Continuă lectura →

N-am uitat să-ți mângâi liniștea, așa, fără cuvinte oarbe, destinate unui prezent, anost si tainic. N-am uitat sa cânt albastru într-o noapte prăvălită peste ochii sufletului la depărtare de un vis de lumea ta. N-am uitat să-ți mângâi ritmurile care … Continuă lectura →

Am pornit mereu pe drumuri cu urme de plecare rămânând cu privirea agățată de un semn de întrebare. Eu nu știu să plec tu nu vrei să rămâi… Tăcem!

Colind cu visuri aspre ceruri străine în nopți albe destinate murmurului. Aduc semne orbite de deznădejdea de a nu putea străjui acel drum. Șuier ziua care mă va înălța sau care mă va izbăvi. Degeaba (mă) caut, visul meu rămâne … Continuă lectura →

Mi-au mai rămas doar câteva urme în care să ascund strigăte, dar, la un moment dat va veni vremea când nu voi mai putea să le ascund nici măcar de tine. M-aș coborî în propriul meu suflet dar nu mai … Continuă lectura →

Știi? Uneori ți-aș mai ucide câte o clipă pentru ca să mă mai pot simți vinovat, iar pașii tăi, cei care au învățat doar să plece să nu-mi pară că au ales un sens greșit… Nici mâine…

Vei închide ușa la fel de hotărât precum ai fugit de strigăt… Nu, nu te condamn pentru ceea ce n-ai auzit, n-ai înțeles și n-ai vrut să auzi sau să înțelegi! Îmi va rămâne, totuși prea mult timp să-mi colind … Continuă lectura →

Îmi cresc umbre, pe tărâmuri de freamăt pustiu și abis și dor-sflederitor, cântec-descântec târziu… Îți cresc umbre, pe margini tremurânde atingeri dogorind a zbucium singur și trecut permanent deschizător al eu-lui primordial. Hai să ne creștem umbre, măcar dincolo, căci, … Continuă lectura →

Știi cum ar arăta jocul ”de-a noi”? Covor de petale, albe și roșii și crâmpei de răsărit pe-o aripă de dor sângerând… Știi cum ar suna cântecul ”despre noi”? Bătaie de aripi printre tăceri ce miros a proaspăt și a … Continuă lectura →

Alerg, cu gând nebun spre nicăieri, fiindcă e singurul loc în care mai pot ajunge și exista, ca formă sau formulă a deșertăciunii. Sunt gol de tot ce e viu, de sensuri cunoscute dar mai ales de timpul ce nu … Continuă lectura →

Am așezat cerul, dincolo de limita posibilului, întinzându-mi gândul printre oameni. Am devenit doar aspirant la calitatea de om, atâta timp cât fiecare gest mi l-am dorit albastru și viu purtat de miresmele firescului spre suflete… M-am ridicat, în adierea … Continuă lectura →

Un ”nord” și un ”sud” drumuri spiralate destine gemene?