Din umbră

Cu zâmbet mă petreci, și cu tăceri rotunde

Și stă să plouă cu privirea ta

Doar un crâmpei de liniște pătrunde

Și se așează fără veste-n viața mea.

Eu te – nvelesc în umbre de hotare

Și-ți las o mărturie fără umbră,

Tu te-ai închis în cercuri dulci-amare

Lăsând în urmă o tăcere sumbră.

Nu pot să-ți împletesc din visuri un destin,

Nu cer să dai crezare ofrandelor de ceară,

Pot numai să adulmec spre cerul tău senin

Și să îmi cert mereu trăirile de seară!

Și sorb adânc miresmele pulsânde

Iar sufletul tăcerile – și adună

Lucirile albastre – mi sunt crescânde

Și am învățat să nu privesc în urmă!!

Vis albastru

Am dat numele tău

Visului meu albastru,

Făcând din semnul său

Un templu și un astru.

Am dat trăirii sens

De dor și agonie

Și am fremătat intens

La porți închise, mie…

În cântece de dor

Mi-am sufocat destinul,

Și-n vorbe care mor

Mi-am „savurat” veninul…

Și totuși mai doresc,

Printre trăiri precare

Mai este azi firesc

S-am semne de-ntrebare?

Fluid

Toamna asta,

Are culorile tale

Ce se preling peste mine

Ca un blestem al realității.

 

Gonind peste şoapte

Am semănat clipei

Străluciri eterne

Precum chipul tău.

 

Timp albastru…

Gânduri

Mă gândesc acum la tine,
Că tu astăzi te gândești la mine,
Și cum mă gândesc eu așa, că te gândești la mine,
Mă mai gândesc că e plăcut să știu că te gândești la mine,
Iar gândul meu la tine
Se întâlnește cu gândul tău la mine!

Dar mă mai gândesc uneori la tine,
Și mă întreb, că dacă tu nu te gândești la mine?
Atunci gândul meu la tine,
Ucide gândul tău care nu se gândește la mine,
Ca să-ți rămână numai gândul tău spre mine
Atunci când nu te gândești și tu la altceva…

P.S. Acesta e un pamflet, dar cui îi pasă??? 😛 😀 :))

Plouă (altfel)

Plouă mereu
Cu chipul tău
Peste sufletul meu
În cer și-n vis și-n hău
Te strig mereu,
Cu urlet mut,
În vers tăcut
Instantaneu.

Și-i SEARĂ!

Lasă – mă!

Lasă – mă să – ți mai culeg un vis

Să simt

Să doară

Și să strig

Pe vârful unui nor perfid

Să te zidesc în mine

Căci nu mai e nimic

Albastru și concret,

Sau poate e ecoul

Și – i încă viu!

Nor de fum

Nor de fum,
Lăsat în drum
Vifor alb,
Strigăt postum,
Gând nebun
Tunet slab
Visul – scrum.

Doar noaptea

Vis

Am să- ți descânt un vis
Şi ți-l voii înveli
În culorile toamnei.
Să devină doar semn de întrebare
Pentru tot ce nu a fost spus.

Am început să scriu
Despre răni adânci
Ce nu lasă cuvintele
Să străbată distanțe.

Petrec doruri
Înecate în neputința
De a fi crezute.

Ce bine că (eu)
Nu-ți sunt de ajuns…

Devin

Mă nasc umbră,
din drumuri prăfuite,
scriu adiere
și nu aud ecoul.

N-am învățat
să cresc aripi
pentru azi și mâine
și cad în muțenie.

Dacă aș fi un strigăt,
tu ce ai fi?

Descriere

Sunt gânduri care ard
de aceea trebuie rostite
măcar uneori
să nu devină reazem
neputinței.

Sunt imagini vii
nu doar năluci diforme,
și totuși
dacă le-ai fi văzut
nimic n-ar fi schimbat
ziua de azi.

Sunt șoapte care zac nestinse
pe creștetul unui zâmbet amar
alături de zări necuprinse
de visul meu secular.

Un singur drum…

Refren II

Am hotărât
să-mi unesc singurătatea
cu mine însumi,
știu că n-ai nimic împotrivă
știi că și dacă ai avea,
ar fi tot una.

Flacără.

Adagio

 

Poți retrăi
doar altfel
ceea ce ai trăit cândva
intens
și n-ai înțeles atunci
și nu vei mai putea înțelege
niciodată
decât crâmpeie din ceea ce ai simțit.

Ne rămâne doar strigătul
ca un ecou
inutil.

 

 

Concret

De ce-ți sunt ochii umezi de străluciri albastre?
Eu nu mai sunt acolo, să-ți caut flori prin glastre.

De ce taci fără noimă, când totul are sens?!
Plecat-am spre tărâmul nimicului imens.

De ce-ți ascunzi privirea, prin conuri reci de umbră?
Îmi strig doar mărginirea, în disperare sumbră.

De ce să-ți fie frică, de umbra mea diformă?
Căci sufletul meu are, de mult chiar a ta formă.

Și fără închipuiri…

Destăinuire

Azi,
era să uit să mă gândesc la tine,
așa încât,
ecoul gândului de ieri
m-a certat atât de tare.
încât mâine
nu mă voi putea gândi la altceva.

Plecări iminente

Uitare?

Ai uitat,
e atât de bine că uiți
fiindcă amintirea
poate să dea fiori.

Uită,
să poți râde prezentului,
senină, fără înfiorări
să mai poți uita și mâine,
și să mai râzi și atunci!

Lasă amintirile
să năpădească suflete oarbe
și împietrite!

Respir.

Cartea

Închide cartea, sunt semne de rouă
pe pajiștea nouă
și vântul se pierde
pe-o ramură verde

Închide cartea, furi zâmbete calde
pe cer să se scalde
zvâcniri împletite
în doruri rostite

Închide cartea, ai zile albastre
și florile-n glastre,
minuni împlinite
desfătări inedite

Închide cartea, ai drumuri întinse
spre cugete ninse,
amintiri înecate
în cântec de noapte.

Deschid cartea. Și tac!

Distanță

Sunt
la mii de ani lumină distanță
de privirea ta.
eşti mereu imagine
vie
sau blestem?
Rămâne strigătul interior,
atât…

Scurt mesaj

A fost de-ajuns
de atât de puțin
să-mi intri în suflet.
Trebuie
atât de… nimic
să rămâi acolo.

Doar mie mi se poate întâmpla?!

Pentru ultima oară

Te întreb
pentru ultima oară
(până la următoarea întrebare)
e bine
când îți amesteci visele
cu culori
care de fapt nu există,
dar tu să te încăpățânezi, totuși
să crezi că iluziile tale colorate
sunt adevăruri?

Să știi
că știu deja răspunsul.
L-am știut mereu!