De ce-ți sunt ochii umezi de străluciri albastre?
Eu nu mai sunt acolo, să-ți caut flori prin glastre.
De ce taci fără noimă, când totul are sens?!
Plecat-am spre tărâmul nimicului imens.
De ce-ți ascunzi privirea, prin conuri reci de umbră?
Îmi strig doar mărginirea, în disperare sumbră.
De ce să-ți fie frică, de umbra mea diformă?
Căci sufletul meu are, de mult chiar a ta formă.
Și fără închipuiri…
