Arhive pe autori: Ciprian Bojan

Cu zâmbet mă petreci, și cu tăceri rotunde Și stă să plouă cu privirea ta Doar un crâmpei de liniște pătrunde Și se așează fără veste-n viața mea. Eu te – nvelesc în umbre de hotare Și-ți las o mărturie … Continuă lectura →

Am dat numele tău Visului meu albastru, Făcând din semnul său Un templu și un astru. Am dat trăirii sens De dor și agonie Și am fremătat intens La porți închise, mie… În cântece de dor Mi-am sufocat destinul, Și-n … Continuă lectura →

Toamna asta, Are culorile tale Ce se preling peste mine Ca un blestem al realității.   Gonind peste şoapte Am semănat clipei Străluciri eterne Precum chipul tău.   Timp albastru…

Mă gândesc acum la tine, Că tu astăzi te gândești la mine, Și cum mă gândesc eu așa, că te gândești la mine, Mă mai gândesc că e plăcut să știu că te gândești la mine, Iar gândul meu la … Continuă lectura →

Am hotărât să-mi unesc singurătatea cu mine însumi, știu că n-ai nimic împotrivă știi că și dacă ai avea, ar fi tot una. Flacără.

De ce-ți sunt ochii umezi de străluciri albastre? Eu nu mai sunt acolo, să-ți caut flori prin glastre. De ce taci fără noimă, când totul are sens?! Plecat-am spre tărâmul nimicului imens. De ce-ți ascunzi privirea, prin conuri reci de … Continuă lectura →

Azi, era să uit să mă gândesc la tine, așa încât, ecoul gândului de ieri m-a certat atât de tare. încât mâine nu mă voi putea gândi la altceva. Plecări iminente

Ai uitat, e atât de bine că uiți fiindcă amintirea poate să dea fiori. Uită, să poți râde prezentului, senină, fără înfiorări să mai poți uita și mâine, și să mai râzi și atunci! Lasă amintirile să năpădească suflete oarbe … Continuă lectura →

Închide cartea, sunt semne de rouă pe pajiștea nouă și vântul se pierde pe-o ramură verde Închide cartea, furi zâmbete calde pe cer să se scalde zvâcniri împletite în doruri rostite Închide cartea, ai zile albastre și florile-n glastre, minuni … Continuă lectura →

Sunt la mii de ani lumină distanță de privirea ta. eşti mereu imagine vie sau blestem? Rămâne strigătul interior, atât…

A fost de-ajuns de atât de puțin să-mi intri în suflet. Trebuie atât de… nimic să rămâi acolo. Doar mie mi se poate întâmpla?!

Te întreb pentru ultima oară (până la următoarea întrebare) e bine când îți amesteci visele cu culori care de fapt nu există, dar tu să te încăpățânezi, totuși să crezi că iluziile tale colorate sunt adevăruri? Să știi că știu … Continuă lectura →