Pe marginea nopții tale,
mai stă un gând, ce vis nebun!
Covor ucis de petale
adus pe un rece drum…
Nu pot zâmbi decât cu lacrimi
ce stau în mine ca dureri
și printre dementele patimi
mă strigă zilele de ieri…
O, nu, nu-s decât o umbră
ivită pe un colț de cer
și ți-am sădit chemarea sumbră
în versuri cu timp efemer…
Nu căuta la visul meu
nu e decât o nebunie
eu doar știu a cădea mereu
într-o ștearsă melancolie…
Deci UITĂ-MĂ pe-un vers străin
și fugi spre visul tău albastru
ca eu să te invoc senin
și să te strig cu gând sihastru…
Acum, ca și mereu…
Pseudolirice 
Să nu devii o invocaţie agonică, dar o spun glumind, aşaşiaşa, şi dacă tot invoci un gând, fă-o magic, de trei ori, asemeni unui descântec.
Mereu vei fi chemarea, aşa îmi pare, îţi doresc să fii şi chematul, cândva.
Dacă nu, oricum, tot aşa, cumva, cândva, totul se uită. Înainte de asta, se înstrăinează.
Pari a fi singur, întruna şi’ntruna, o ştii şi o spui.
Mai ai putere de himeră, suflete? întreb şi eu aşa.
Nu știu nici eu…