Ai venit iar, toamnă,
cu miresme dulci-amare,
de fructe coapte
și de frunze moarte.
Ai venit iar, toamnă,
trecându-ți norii cenușii
peste priviri flămânde
să vadă albastre unde.
Ai venit iar, toamnă,
îmbrăcată-n culorile tale,
cernându-ți clipele astrale
ca pe niște petale.
Mai lasă-mi puțin copacii
să pot aduna printre umbre
mai multe tăceri, tot mai sumbre,
pe drumuri rotunde…
Pseudolirice 
Daca n-ar fi tacerile sumbre..
sunt, însă și au și ele rostul lor! 🙂
Ce îţi şopteşte toamna, Ciprian? În care dintre şoapte îţi este frig? Se mai întâmplă ca în cerurile din noi, acum de un întunecat albastru, să mai plângă stelele în amintiri dinspre…înspre uitare… în umbletul printre ele.
Ceva ce ţi-am scris pe tărâmurile cuvintelor sufletului meu ca răspuns gândului tău…
Albastrul, Ciprian, este; ar putea părea ca nefiind. Este culoarea străbaterii, cea mai adâncă…în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…
…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…
…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.
Da, Camelia, ‘i-am citit gândul mai întâi pe tărâmul cuvintelor tale, iar dacă ai găsit de cuviință să mi-l aduci pe tărâmul meu, sunt iată, mai bogat cu un gând. Și nu orice gând, ci acesta, și nu al oricui, ci al tău! 🙂
un parfum nou de toamna la mijloc de octombrie. Frumos, felicitari!
O cuvântare a sufletului și atât! Nu cred că e cazul să fiu felicitat, scriu doar ceea ce simt!
cand ceea ce simti se zugraveste atat de frumos, nu pot gasi destule cuvinte pentru a aprecia. am recitit de cateva ori si mi-a dat impresia ca ai desprins putin si din sufletul meu, desi eu sunt ceva mai intunecata.
Și eu rămân fără cuvinte uneori în fața unor minuni năsute din alte suflete! 🙂
Reblogged this on Pseudolirice and commented:
Deci, da!
Reblogged this on Dreena & Issel and commented:
… putin dintr-un basm cu frunze moarte….