Abandonează-mă
la marginea emisferei,
cu tăcere cu tot!
Voi şti,
să absorb luciri
de gânduri albastre.
Mereu,
reversul,
înecat în lacrimi…
Abandonează-mă
la marginea emisferei,
cu tăcere cu tot!
Voi şti,
să absorb luciri
de gânduri albastre.
Mereu,
reversul,
înecat în lacrimi…
Glasul tăcerii, gândurile, spun atât de multe înlăcrimate cuvinte. De partea cealaltă a arcanei timpului, undeva, oriunde, se va afla o sferă translucidă înăuntrul căreia o şoaptă aşteaptă să-ţi soarbă plânsul, înecându-se în marea sufletului tău, val cu gând de urmă pe ţărm.
Aici fac de fapt vorbire despre faptul că, mereu, există un revers pentru oricine, chiar dacă neagă asta… Dar încerc să o spun fără răutate…
Nici eu nu am făcut vreo referire la cineva anume…ci la o fiinţă…toate fiinţele…
Ştii unde nu ne suntem noi uneori cu putinţă, Ciprian? Fără vreo legătură aparentă cu spusul tău? Nu trăim fiecare clipă, acea clipă a fiecărui acum, ca una definitivă…făr’ de început şi făr’de sfârşit!
Spunea asta foarte desluşit Luminiţa. Şi, Doamne, câtă dreptate are!
Unii acestui revers îi rămân înţepeniţi; rămân blocaţi acolo; prinşi în el.
Ştii, încercăm mereu să ieşim din această înţepenire. Calea e mai greu de găsit…