În visul tău sunt doar un nor,
venind nebun din altă lume
mărturisind același dor
un cântec mut, vers fără nume…
Pe timpul tău sunt clipă moartă,
un semn venit de nicăieri
un șters refren ce nu ne poartă
decât spre jalnice tăceri.
Pe țărmul tău sunt val ucis
de propria mea neputință
tânjind un colț de Paradis
îmbrățișând doar O dorință…
Să nu asculți cântecul meu,
e doar un zâmbet cu nonsens
chiar de ți-l voi cânta mereu
prefă-te că n-ai înțeles…
Rămân…
Pseudolirice 
Stau ghemuită, cu genunchii la gură, precum odinioară în pântec de mamă. Respirația-mi șuieră, dar inima-mi cântă un colind de preaplin și de zmeie multicolore înălțate spre cer. Alerg ca prin vis cu câte un buchet în fiece mână, fiecare purtându-mi un gând, o minune, o dorință, o credință. Parcă mi-e dor de Crăciun, de zilele dinainte-i, când colindul pentru Pruncul pregătit a renaște rivalizează cu aroma caldă de cozonac de pe scară, aromă ce-mi aduce perpetuu aminte de frumoase mâini de bunică. Parcă mi-e dor și de Învieri cu sens și Lumină, menite să vindece repetat poveri, sângerări ale unor inimi continuu secătuite de vlagă. E încă vară, iar mie mi-e dor de Crăciun și de Înviere și tot ce-mi doresc să fac azi e să înalț zmeie. Poate tocmai pentru că stau și visez… ghemuită, cu genunchii la gură, precum odinioară în pântec de mamă.
😏