Să te îmbrățișez
cu încă o epocă,
străină
încă de ieri seară…
Să te strig
fără de glas
dar cu zbucium
atotstăpânitor.
Să-ți descânt
un dor terestru
plecat hai-hui,
printre file încremenite.
Să-ți ridic un colț
de văl argintiu
din calea
refugiului spre nicăieri.
Un crâmpei de lume
scăldat în zvârcoliri
ce distrug orizonturi.
Îmi neg limitele
și chiar de m-aș tămădui
le voi zdrobi!
Și știi de ce!
Pseudolirice 