Începe să-mi adie, iar versul autumnal,
răzbind ștrengar și rece prin ploile bătrâne,
îmi cresc adânc în suflet nebunul semn astral
și alte semne oarbe spre mine-ncep să mâne.
Tresar la vechi luciri, clădesc speranțe noi,
ascult un aspru cântec, pe drumul greu de seară,
privesc umbre străine și ochii mi-s iar goi
de visul neînceput și de o umbră amară.
Despic, în drumul toamnei tăcerea se ivește,
respir, pe buza nopții îmbrățișez un gând,
devin, o stea străină, absentă mă privește
și cad… în mine, fug iar clipele, curgând…
Mereu…
Pseudolirice 
Să nu cazi în tine; îţi vei simţi astfel fragmentările, iar semnele oarbe nu vor fi decât ale unei posesiuni imaginare. Însă fie-ţi speranţele departe de tine un loc de urzeală al aburului vreunui miraj, ci semn de teritoriu magic şi umbrele nu vedenii ca într-o cavalcadă, ci semne ale unul alt început.
Cad doar în mine ca să nu fac prea mult zgomot din asta… 🙂