Sorbeam un nor,
într-un soi de rătăcire semantică,
pe un tărâm semiobscur,
presărat cu lacrimi de înger.
Străbăteam timpuri fertile,
deschise spre hotarele
ce le înghițiseră paginile
frânte de idei transparente.
Cu un vers mai departe,
tăceau vremurile…
Pseudolirice 
ne tac vremurile… cind si-au spus deja prea multe…
hmmm…
mi-a fost dor să trec pe aici…
🙂
Și mie de articolele tale 🙂 Dar fiecare ne-am mai căutat și ne-am regăsit mereu printre cuvintele celuilalt. Sper! 🙂
🙂
Da, e adevărat!
Cred că e un soi de liniște când găsești și în altă parte similirtudini cu ceea ce simți sau trăiești 🙂