Decadent

Timpul mi se arcuise peste tăcerea ce devenea sufocantă. Zborul se terminase și mai rămânea doar o pală de gând să mai mângâie raza pe care o vedeam stingându-se străină, dincolo de marginea penumbrei.

Orizontul mângâia liniile arbitrare ale destinului, fără să le țină pe loc, lăsându-le să curgă spre abisurile ființei. Din străfund străbăteau doar luciri neclare, fără ca vâlvătaia zvârcolirii continue să poată fi percepută. Ziduri oarbe, rătăciri semiaride…

Spațiul se cufunda în semne de întrebare, răsărite aidoma șoaptelor crepusculare, așezate convențional pe despicăturile rănilor decadente. Forțam semnul destinului, să pot adormi marea de rostiri prevestitoare ale zilei de mâine. Luptam pentru a pierde lupta cu mine însumi…

Ceas astral, coborâtor de refrene în culori dulci, te alung, te reneg, te urăsc! Sunt doar expresia nevăzutelor urcușuri spre universuri abstracte și utopice, fiindcă eu NU SUNT LUMINĂ, ci doar țărm pustiu…

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în NIMIC. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Decadent

  1. Camelia zice:

    Eşti acel ţărm revenit dintr-un larg, care poate nu mai portă aură, şi tot acolo, undeva, îşi e cu mintea şi cu sufletul rătăcitor şi totul îţi pare evanescent, desfăşurător al unei panta rhei, doar că simţi că nu mai ai în cine să curgi, închizându-te ca într-o enclavă, dar, ţărmule, există posibilitatea unei insule, ştii, nu?
    Cred că ar trebui doar să schimbi spaţiul căutării şi să scoţi lumina din tenebre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s