Nebunie (II)

Paloarea nopților, făcute evantai,
mă răscolește până în străfunduri
de suflet, alergând spre un colț de Rai
ce-l împletisem,, pentru noi, din gânduri…

Mă-ncearcă răni ce strigăte-mi ucid,
pierdute drumuri printre zări amare,
îmi cert imaginea și zâmbetu-mi perfid
ce vrea nebun spre vis să se strecoare.

Adorm pe gânduri fără dimineți
și mă trezesc printre arcade în ruină,
mai râd albastru către alte vieți
și strig flămând spre CLIPA ce-o să vină.

În nebunia mea mă știu strigăt străin,
sau adiere oarbă, înspre nicăieri
spre ce tărâm să fug, cărui destin
să-i împletesc ghirlande din dureri?

Aș mai putea fi atât de nebun?

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în Un soi de poezie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Nebunie (II)

  1. convietuire zice:

    Asemenea nebunie…nu se termină niciodată 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s