Azi mi s-a mai rupt o bucată de suflet. De fapt, nici nu mai știu, era ruptă deja dinainte și abia acum s-a decis să se desprindă, sau nici n-a existat, fiindcă nu mai am suflet și tânjesc mereu după o bucată, măcar o bucată de suflet, care să mă facă să redevin întreg!
Tăceam și tocmai din tăcere se naște nonsensul, un lucru neumplut cu adevăruri sau cu efemerități, ci o permanență a unui spirit ce vrea să vrea și din dorința lui de a vrea, NICIODATĂ nu va găsi răspunsul.
Un gol, asta simțeam colindându-mă aproape obsesiv-opresiv. Mă biciuam singur cu propria-mi conștiință, știind sigur că tot eu voi pierde. Țâșneau strigăte înecate. Luminile sau stins. Pașii ți se îndepărtează.
Multa, multa tristete, imi pare rau pentru pierderea ta.
N-aș vrea nici eu să fie tristețe… Încerc să mi-o alung vorbind despre asta… Sau, poate nu știu accepta?
În timpul ce le-a fost dat acelor paşi, acum urmă dezrădăcind, au stăpânit taina cuvintelor citind în semne sau încercând fără să le sfârşească, pentru că poate au simţit că unele erau greu de presupus, nevorbite, nearătate, nedespicate…poate că şi cel de dindărătul lor a căutat în ele iluzii în întruchiparea cărora a crezut; apoi a simţit că din spusul acelor paşi parcă ar fi pierit toate literele, sfârşite în mersul căutat, trăit o vreme, apoi plecat din nespus.
Adevărul trebuie să îl afli în acel îndărăt şi într-acel după al înfăptuirilor, totul având un semnificant, doar teme-te de cel părelnic.
O cale de întoarcere ţi s-ar părea cu neputinţă or’ ireală? Ai dorinţe tăinuite; nu le înceta să vină.
Întoarcere? Nu, Camelia! De la ceea ce n-a existat niciodată nu poate exista întoarcere. Sau, poate, totuși e o întoarcere spre acel mereu niciodată care DOARE!
PS
Stăruim noi, sufletele-aproape, să nu îţi duci gândul într-un preadeparte nicicând şi să ţi-l întorci înspre un cândva.
Spune-i atunci „neîncă”, acelei dorinţe tăinuite a ta care îşi va găsi înţelesul într-un cândva, atunci când neînţelesurile vor fi pline de înţeles…rămâi flâmând de ea…şi însetat de tine. Spune-i-te.