Poveste, poveste nescrisă,
Ce scrie-n paginile tale?
Răsari dintr-o rană deschisă,
Printre uitate slove-ancestrale.
Poveste, poveste nebună,
Cui dai tu de veste prin şoapte,
Printre cuvinte ce-adună
Deşertăciune şi lacrimi şi noapte?
Poveste, poveste uitată,
Ţi-s veştede a tale hotare,
Nu ai nici o slovă sculptată,
Să poată răzbi peste zare…
Pseudolirice 
Din nesomn de cuvânt, sunet adormit de literă, trezeşte-mă, tăcând, nerostindu-mă; cuvântă-mă în tine, te voi auzi dintr-un ascuns nezidit şi neferstruit loc neaflat încă.
Într-o sferă poate, a treia dimensiune a cercului, acea ce odată fu bărbatul şi femeia, despărţiţi de zei în două şi aruncaţi pe pământ, rătăcitoare suflete de atunci căuntându-se.
Doar că atunci când vei pleca în lume nu va fi pentru a mă căuta, ci pentru a mă găsi.
Nescrisă, netrăită… deci iată deşertăciunea şi noaptea…
* în lume
Nescrisă ÎNCĂ; va fi în noaptea unui cândva anotimp, noaptea cea fără de timp, fără trecut şi făr’ de viitor. Doar veşnicia clipei, în spusul tăcerii atingerii.
cineva m-a învățat că fiecare avem o poveste. a noastră. intimă. perfectă. pe care ajungem să o trăim când suntem pregătiți, deschiși, gata să devenim eroii ei.
Mi-a plăcut mult textul tău!
🙂
Sau, cel puţin încercăm să o iscăm, dacă nu vine de la sine… 🙂
asta e bine, dacă încercăm să o iscăm 🙂
mie îmi plac poveștile…le caut. dacă nu sunt, mi le inventez 🙂
Când noi suntem poveşti.
Cu tot dragul meu de voi doi, un gând.
right back at you! 🙂
Spunea poveşti visului; asemeni unui vis, el îşi spunea poveşti.