Nu-i nimic mai adevărat,
ca scurgerea pe care-o simt în mine,
drum spre abis,
sau zbor spre înalt,
descătuşare a spiritului,
prin el însuşi.
Rugă de mi-ai fi,
n-aş găsi cuvintele,
să te pot invoca!
Comori neştiute,
prin însăşi perceptibilitatea lor,
fiindcă toate căutările,
le ocolesc,
croindu-şi drum
spre nicăieri,
mereu iluzii,
prin foc şi ruine,
absenţe primordiale.
Doar şoaptele,
mereu prezente,
rămân sau se pierd,
cotidian şi invariabil,
mereu şi ireversibil.
Eşti printre semnele de punctuaţie,
mereu aceeaşi
sau te transformi,
în mereu aceeaşi
certitudine?
Sentinţă austeră.
Blestemul paginii…
Pseudolirice 
semnele de punctuație… (din nou despre ele, nu? 🙂 )
„EȘTI semnele de punctuație…
îmi arăți unde să exclam,
unde să mă întreb,
unde să fac pauza”
frumos cum cauți incertitudinea îndoindu-te de ea:
„sau te transformi,
în mereu aceeaşi
certitudine?”
Nu tocmai…
Între semnele de punctuaţie,
există cuvintele,
care semnifică acel „ceva”.
ca o materializare
a gândurilor noastre.
Şi
-Eşti ceea ce credeam,
sau altceva,
sau te transformi? 🙂
exact: cuvintele suntem noi. semnele de punctuație sunt stările pe care le naște „celălalt” (în continuare, vorbim conotativ, desigur 🙂 )
La partea a doua voiam să spun doar că mi-a plăcut cum „căutai” certitudinea folosind o interogație. Ce să-i faci? Defect de profesie, găsesc idei peste tot, chiar și în semnele de punctuație 🙂
🙂 N-am spus că sensul nu poate fi şi acela găsit de tine! 🙂 Doar spuneam ce gândeam eu… 🙂
evident. așa am și început, remember? Agonia…
🙂
Acum… câteva miliarde de ani… 😉 Mie mi se pare că e de când mă ştiu… 🙂
🙂
Ştii ce semne de punctuaţie are dragostea? Tu eşti la cel al întrebării.
Poate! Dar dragostea există în mine în forma latentă! 🙂