Şoaptă,
ai murit destul,
ruine şi scrum
lasând în urmă,
lacrimi certate,
curgând râu,
cui îi mai pasă?
Suntem himere!
Cântec,
nu mai ai ritm,
ai devenit
zgomot de fond,
te duci spre pustiu,
ţărm părăsit,
cui îi mai pasă?
Suntem uitare!
Nopţi,
fercate în suflet,
clipe ce muşcă,
străin şi rece,
întrebări şi sentinţe,
răni ce mă dor,
cui îi mai pasă?
Suntem amurg!
De ce îmi pasă?
Fiindcă simt!
Pseudolirice 
potrivit pentru starea in care sunt acum.
gand bun 🙂
Ascultă muzică, poate te mai calmează! 🙂
oooo, am facut-o de ieri 🙂
Mulțumesc si aici.
E greu sa te calmezi…
Da, uneori e greu… da’ nici nu-ţi dai seama cum trece… starea de supărare… 🙂
eh…doar știi și tu cum e…
… mda, parcă e mai simplu să dai sfaturi altora… 🙂
poți schimba suflete???
🙂
Nu, nu poţi, doar le poţi modela… Sau nu… 🙂
eh…ar fi multe de spus…
Ok, îmi pare rău… 😦
🙂
Mulțumesc
Înseamnă că eşti perfecţionistă! Ceea ce înseamnă că eşti aşa cum eşti… Poate că e mai bine să ne lăsăm judecaţi de alţii decât de noi înşine… 🙂
Suntem ceea ce simţim.
Simţim, de aceea existăm!
Unii sunt terifiant de nepăsători; există şi ei.
Poate, dar aceea e o existenţă doar fizică. Sufleteşte…
Alţii sunt măcinaţi de ură, de invidii meschine, de orgolii fără de oprelişti…iubesc să cred că cei mai mulţi sunt lumină diamantină de gând alb şi frumuseţe radiantă. Sunt cei care simt dragoste; sunt dragoste.
Poate le e frică să se descopere…
Suntem spirit, suflet şi trup; o trinitate având în ea scânteia divină. Fiecare dintre ele ne rosteşte; cuvântă despre noi.
Suntem forme ale gândului nostru şi al celorlalţi… Nu putem trăi doar prin noi înşine! Iar scânteia divină zace în toate ungherele interiorului nostru. Ea, scânteia divină ne-a zămislit…