Simt,
cum tot ceea ce am clădit,
devine pulbere,
într-o clipă.
Stau înmărmurit şi doar privesc,
aş striga, dar nu pot,
aş lupta, dar nu ştiu cum,
deci nu-mi rămân decât lacrimile
care vin fără încetare,
fiindcă nu mi le poate lua nimeni
şi nu le voi da nimănui!
(Ce bine că tu eşti departe,
şi nu ai nici măcar amintirea mea
să-ţi stea de-a curmezişul peste gând,
să te oprească pentru o clipă
fiindcă nu mi-aş ierta,
să te ştiu nefericită
din cauza unui gând,
ce mă mistuie neîncetat)
Cad în gol, mă prăbuşesc,
Nu ştiu care mi-ar putea fi salvarea,
Dar, în mod bizar,
E linişte…
Pseudolirice 