Zidul

În drumurile mele imaginare, la un moment dat, am întâlnit în calea mea un zid. La o primă vedere, părea un zid ca oricare altul, că era din piatră sau cărămidă, nu ştiu fiindcă nu l-am atins niciodată. Ceea ce m-a intrigat şi mi-a plăcut, în acelaşi timp, a fost modul cum este acest zid alcătuit, sau felul cum mi s-a dezvăluit privirii mele: puternic, cel puţin pentru puterile mele, îmi dădea impresia că e nesfârşit, echilibrat, fără uşi, doar ici şi colo câte o ferestruică deschisă de dimensiunile unui crenel…

Am rămas mut de uimire şi de admiraţie în faţa acestui zid. Nu m-am putut mişca şi astfel m-am aşezat în faţa zidului. De multe ori m-am întrebat ce aş putea găsi în spatele acelui zid? Mi-a fost peste putere să strig, liniştea şi armonia ce păreau a domni „dincolo”, erau atât de desăvârşite, încât mi-ar fi părut o blasfemie să stric acel echilibru, acea stare de lucruri. Aşa că, nu mi-a rămas decât să-mi imaginez şi să fabulez în sinea mea despre ce ar putea exista „dincolo”.

Stau şi acum în faţa acestui zid. Continuu să mă întreb şi să fabulez pe seama a ceea ce se găseşte „dincolo”. Nu sunt făcut să escaladez ziduri, nu sunt făcut nici să le dărâm… Mă plimb uneori de-a lungul zidului cu teamă, ca să nu-i stric echilibrul… Poate voi găsi cândva răspunsul, sau poate îl ştiu deja, sau poate nu-l voi şti niciodată…