Agonie

Mă dor clipele
care se scurg parcă din mine,
implacabil,
mă dor cuvintele nerostite,
înecate în oceanul speranţelor pierdute;
dar cel mai rău mă doare,
că va trece şi ziua de mâine,
fără să-ţi pot spune „te iubesc”.

Eu nu exist,
căci fiecare cuvânt, în afara numelui tău,
e o blasfemie.
fiecare idee, în afara gândurilor tale,
e un nonsens,
iar Universul pare
un imn stângaci
dedicat ţie.

Dar, ştii?
eu nu te iubesc pentru mine,
ci pentru tot ceea ce eşti,
pentru tot ceea ce vrei tu să fii
şi chiar pentru ceea ce nu vei fi niciodată.
Te iubesc aşa cum eşti:
zeiţă şi templu şi ritual,
sfârşit şi început,
Univers şi viaţă

Eu ştiu,
sunt doar o stea în plus pe cerul tău
şi chiar dacă am rămâne doar noi doi în Univers,
tot nu te-aş merita!
Dacă m-ai urî,
aşa cum n-ai urât pe nimeni şi nimic,
aş şti că toate astea înseamnă ceva,
pentru tine.
Şi poate,
într-o bună zi mă vei ierta,
dar nu rosti asta cu voce tare,
şopteşte-ţi doar ţie că m-ai iertat,
căci eu,
n-am să mă iert,
NICIODATĂ!